Aurel Vlaicu (n. 6/19 noiembrie 1882, Binţinţi, azi Aurel Vlaicu, Hunedoara – d. 13 septembrie 1913, lângă comuna Băneşti (Prahova)) a fost un inginer mecanic, inventator, constructor de avioane, aviator. În 1948 a fost numit membru post-mortem al Academiei Române.
Biografie
Studiile liceale le-a efectuat la Orăştie şi Sibiu, iar în 1902 a susţinut examenul de bacalaureat. Pleacă în Ungaria şi se înscrie la Şcoala Politehnică din Budapesta, pe care o urmează între anii 1902-1903. Un an mai târziu părăseşte Ungaria şi merge în Germania, unde îşi continuă studiile la Şcoala Politehnică din München, pe care o absolvă în 1907 şi primeşte diploma de inginer.
În 1907 a efectuat stagiul militar în Portul Pola de la Marea Adriatică. Aici se face remarcat prin construirea unui zmeu şi montarea unui aparat fotografic pe acesta, cu care reuşeşte să efectueze fotografii la mare distanţă.
După ce se întoarce în Germania inventează un nou tip de gramofon (la München), iar ulterior, în 1908, se angajează ca inginer la uzina de automobile Opel din Rüsselsheim. Aici se face cunoscut datorită unei maşini, montate şi reglate de el, care a câştigat premiul I la un concurs.
În 1908 se întoarce în ţară şi începe să pună în practică planurile sale de realizare a unui aparat de zbor. Cu banii donaţi de tatăl său şi cu suma de bani strânsă, 1000 de coroane prin subscripţia deschisă de Romulus Boca, începe să construiască primul său planor. Proiectul construirii aeroplanului a fost finalizat în 1909, iar la scurt Vlaicu a efectuat cu acest aparat primele sale zboruri.
La îndemnul unor apropiaţi, printre care Octavian Goga, Vlaicu merge în octombrie 1909 la Bucureşti pentru a cere sprijinul guvernului pentru a începe să construiască un avion cu motor. Sprijinit în continuare de o serie de personalităţi ale României, cum ar fi Alexandru Vlahuţă, Emil Gârleanu, Ştefan Octavian Iosif, Zaharia Bârsan, Ilarie Chendi şi, cu ajutorul lui Spiru Haret, Vlaicu găseşte finanţare din partea guvernului român. I s-a propus să construiască avionul dorit la Arsenalul Armatei, finanţarea să fie asigurată de Ministerul de Război, iar el să primească o subvenţie de 300 lei lunar de la ministerul Lucrărilor Publice.
Înainte de a finaliza construcţia avionului numit Vlaicu I, se deplasează la Paris, cu suma de 14.0000 lei, unde se întâlneşte cu Traian Vuia şi împreună cu inventatorul român comandă un motor. În mai 1910, motorul intră în posesia lui Vlaicu, iar pe 17 iunie 1910 efectuează primul zbor cu acest aparat, la o înălţime nu mai mare de 4 m. În 16 august 1910, Vlaicu zboară cu avionul la o înălţime de 100 m, iar la 17 octombrie 1910 prezintă aparatul la mitingul aviatic de la Băneasa.
În decembrie 1910 Vlaicu a început construcţia avionului Vlaicu II, în cadrul Şcolii de Arte şi Meserii din Bucureşti. Noul avion cântărea 200 kg, iar motorul era amplasat deasupra aripii pentru a-i mări stabilitatea.
În anul 1911, a participat la festivităţile de la Blaj organizate de Astra şi la cele de la Iaşi. Publicul din ambele oraşe l-a primit cu ovaţii şi entuziasm, Vlaicu încântându-i cu zborul demonstrativ. În 1912 a participat cu avionul său la concursul internaţional de aviaţie de la Aspern.
După ce s-a întors la Bucureşti a început să planifice realizarea avionului Vlaicu III, cu care îşi propunea să treacă munţii Carpaţi. Deoarece piesele pentru noul avion întârziau să apară, Vlaicu s-a hotărât să zboare peste Carpaţi cu Vlaicu II, destul de uzat la acel moment. În ziua de 13 septembrie, în drumul său spre Orăştie, unde era aşteptat pentru serbările Astrei, lângă Băneşti, în apropierea Carpaţilor, Vlaicu se prăbuşea din înălţimi. Vestea despre moartea sa a fost primită cu tristeţe de audienţa care îl aştepta, precum şi de întreaga populaţie, care era ţinută la curent de presa vremii cu activităţile aviatice ale lui Aurel Vlaicu.
Activitatea profesională, invenţii
Pionier al aviaţiei, Vlaicu a proiectat şi construit unul din primele planoare româneşti, intitulat „Aurel Vlaicu-1909”, urmat de alte două tipuri de avioane monoplane: „A. Vlaicu nr. I” (1910) şi „A. Vlaicu nr. II” (1911). Cu ultimul aparat de zbor a primit confirmarea internaţională în cadrul concursului aviatic de la Aspern-Viena.
Cu Vlaicu II a efectuat mai multe zboruri demonstrative în următoarele localităţi din ţară: Bucureşti (14 iunie 1910), Blaj (16 iulie şi 29 august 1911), Sibiu (24 septembrie 1911), Braşov (octombrie 1911), Iaşi (octombrie 1911), Ploieşti (aprilie 1912), Arad (iulie 1912), Lugoj (iulie 1912), Orăştie (4 august 1912), Alba Iulia (august 1912), Târgu Mureş (septembrie 1912).
Avionul Vlaicu I era format dintr-un tub de aluminiu, lung de 10 m, baza care susţinea toate elementele aparatului. Trenul de aterizare era format în partea anterioară din 2 roţi independente, cu pneuri şi amortizoare din cauciuc. Aparatul de zbor era dotat cu un motor de 50 CP (1.200 ture/min) Gnôme-Omega cu şapte cilindri în stea. Acesta punea în mişcare două elice imaginate şi construite de Vlaicu. Părţile componente erau în aşa fel aşezate încât centrul de greutate să fie foarte jos, iar aparatul să aibă o stabilitate sporită.
Aurel Vlaicu şi avionul Vlaicu II
În 1910, cu avionul Vlaicu I, a participat la manevrele generale ale armatei române, utilizarea aviaţiei în scopuri militare fiind o premieră pentru ţara noastră, România fiind a doua ţară din lume care a folosit această armă în armată.
Vlaicu II a fost o variantă a avionului Vlaicu I, dar cu o serie de modificări şi îmbunătăţiri. Tubul de aluminu care susţinea componenentele avionului a fost scurtat, cabina era îmbrăcată cu pânză, volanul avea un diametru redus, au fost ataşate mai multe aparate de bord, roata din spate avea ataşată o frână. Elicele erau din lemn, ca şi la Vlaicu I, dar de concepţie proprie nouă. Avionul era pus în mişcare de un motor rotativ Gnôme, cu o greutate de 30kg, capabil să dezvolte 50 CP şi o viteză maximă de 110 km/h. Spre deosebire de avioanele vremii, Vlaicu II avea o greutate redusă, fapt ce îi conferea o mai bună manevrabilitate şi capacitatea de a lua viraje mai strânse.
După moartea lui Aurel Vlaicu, cei doi colaboratori ai săi C. Silişteanu şi G. Magnani au continuat să construiască Vlaicu III, după planurile aviatorului român. Aparatul avea o formă aerodinamică specială, cabina era acoperită în întregime din aluminiu, motorul, capabil să propulseze avionul cu 144 km/h, avea capotaj inelar, folosit ulterior la unele avioane. Avionul proiectat de Vlaicu trebuia să fie construit în 3 exemplare, unul pentru o societate engleză.
Principalele elemente originale aduse de Aurel Vlaicu domeniului aviaţiei sunt: realizarea unei aripi cu profil variabil în zbor, în funcţie de unghiul de zbor şi viteza aparatului, stabilitatea ridicată a avionului şi înclinarea la viraje fără eleroane, trenul de aterizare uşor – printre primele din lume cu roţi independente, aşezarea în tandem a elicilor prin care era crescută tracţiunea şi anula cuplul de răsturnare, forma aerodinamică şi construcţia aproape totală din aluminiu a fuzelajului avionului A. Vlaicu III.
Lucrări publicate
- Aeroplanul Vlaicu (1911) – lucrarea a fost premiată de Academia Română în 1912
Sursa:
Centenarul Aurel Vlaicu 